Ca să mai scutesc din mulțimea drumurilor intermitente de fiecare dimineață și seara, atunci când îmi pun în gând să împlinesc din necesarul de lucrări la pomi și la vie, rămân la deal și peste noapte.
Dintre aducerile aminte despre astfel de zile stăruie o dimineață a lunii mai… mă sculasem foarte devreme când vălul nopții mai acoperea cuprinsul…
Domnea o liniște desăvârșită! Singurul lucru care îmi atrase atenția era neobișnuitul în felul cum arăta luna. Aflându-se în asfințit, își sporea continuu dimensiunile ajungând a fi de zece ori mai mare. Își schimbase coloratul așa cum se întâmplă în apusurile de soare.
În scurt timp evenimentele se precipitară: răsăritul începu să se spele de cenușiul nopții și să se coloreze în roșu pal. Apoi, concomitent, parcă la secundă luna căzu printre copaci, iar în partea opusă peste vârfurile pădurii se așternu biruitor soarele. O dată cu apariția lui, izbucni concertul păsărelelor.
Era un moment solemn: cei doi aștri erau față în față iar corul înaripatelor brusc, ca la un semn de baghetă, într-un desăvârșit allegro și fortissimo, intonă un imn de slavă atotputernicului. Din secundă în secundă tot mai strălucitor își începu urcușul său într-o vâlvătaie de lumină, iar dincolo la capătul de orizont, opus lui soare-răsare, murind, privea ochiul însângerat al lunii, invidiind parcă biruința primului.
Totuși din punc de vedere pictural apusul își menținea supremația lui dintotdeauna. Și la data aceea era mai frumos colorat existând pe o mare parte a bolții celeste, mai nuanțat, marcându-le psihic.
Un astfel de apus al astrului nopții l-am văzut într-un tablou al unui pictor abstracționist: pe o pânză înaltă sus, o parte mare palidă învârstată de dungi perpendiculare maron-negre de sus până jos, iar între ele noaptea în destrămare, între roz, cenușă și liliachiu.
Tabloul din fața mea era incomparabil mai viu și mai expresiv: un ochi de ciclop se zărea printre triunghiurile de copaci, dungi negre, peste uriașul rotund de aramă, mereu măcinându-se de creastă. Apoi dispăru total creând impresia că uriașul a alunecat pe partea opusă a dealului.
În văzduh același răsunet de concert, puțin mai pastelat parcă. Simfonia continua! Se putea numi „Oda Bucuriei!”: țipete, și fluierături de clarinete, scârțiituri melodioase ale instrumentelor de coarde, iar la perioade egale „Cu-Cu” ținea ritmul armoniosului ansamblu.
Săltându-se mai sus astrul zilei îi moleși pe înaripații muzicanți. Curând cântăreții amuțiră de tot. Numai cucul continua pe același registru…
Un asemenea debut al zilei de muncă nu putea fi decât benefic. La deal bateria de bună dispoziție este menținută permanent la parametri de încărcare.
Martie 2009, Profesor pensionar, Iuliu Vreme