„Pas cu pas„ spre noiembrie 2019

Un articol despre Klaus Iohannis, realizat de profesorul de limba și literatură română, Vinchi Mihai, ineuan  pensionar.

„Printre hârtiile mele dau peste o bucată de ziar decupată cu vreo 15 ani în urmă dintr-un cotidian județean: e vorba de un interviu în care Nicu Alifantis declară, printre altele, că el este „adeptul lucrurlui bine făcut.” Cunoscutul autor și interpret „Alifantisul” cum îi zicea prin articulație poetul Nichita Stănescu, cu care era bun prieten, nu știa că peste vreo zece ani aceste cuvinte vor aduce la alegerea lui Klaus Iohannis ca președinte al României. Alături de alte declarații cu iz electoral, frumos ticluite, sloganul amintit a prins în psihologia electoratului. Oamenii așteptau alt tip de președinte, căci „jucătorul” precedent n-a dovedit întotdeauna calități de căpitan de echipă.

Un cuvânt greu de spus a avut în acestă alegere și trecutul fructuos de administrator al problemelor orașului Sibiu: în primul rând coordonator al învățământului județean și apoi în câteva rânduri, o muncă nu tocmai simplă, de primar al Orașului Sibiu. Unul din puținii mei prieteni, fost coleg de facultate, cunoscut profesor în Sibiu, îmi spunea de un distih ce îl însoțea în campaniile electorale la vremea aceea. Ziceau sibienii: „ca să meargă treaba ceas/haideți s-alegem un sas”. Și l-au ales de mai multe ori. Iar treburile municipiului se pare că mergeau bine, după cum bine mergeau și înainte de așa zisa revoluție din 1989. Ultima dată am vizitat Sibiul prin 1988, când în drum spre Predeal, am stat câteva ore în acestă minunată urbe: ordonată, curată, și bine aprovizionată. Țin minte că am umplut geanta frigorifică cu carne de porc, mai greu de găsit în alte părți. Pe vremea aceea, orașul și județul erau conduse de cunoscutul și controversatul Nicu Ceaușescu.

Revenind la cele două versuri de mai sus, trebuie să recunoaștem că la alegerea lui Klaus Iohannis în fruntea țării a contribuit și apartenența la etnia germană. Îmi amintesc cum în timpul campaniei de acum 5 ani, mulți susținători, nemulțumiți de prestația partidelor și  a oamenilor politici, puneau accent pe acest fapt. Viitori votanți făceau analogie cu ce s-a întâmplat și realizat în partea a doua a secolului XIX – lea, pe vremea lui Carol, urmașul lui Cuza, apoi rege al României, sub numele de Carol I. Speranțele pentru următorii 5 ani erau mari și pline de optimism. Cu bune și mai puțin bune, a trecut primul mandat al președintelui. I-am urmărit aparițiile publice… de mai multe ori s-a arâtat „îngrijorat” de ce vede. Este propriul lui cuvânt repetat în luările de poziție, când se referea la felul cum mergeau sau nu mergeau treburile țării. Un sociolog ar purea spune că era de-a dreptul dezamăgit, cum dezamăgită este și o parte din cei care l-au votat.

Cam în aceeași situație se afla și amintitul Carol I, care într-o scrisoare adresată tatălui său din Germania, îi destăinuia că îl bate gândul să renunțe la domnie și să se întoarcă acasă. Se zie că antipaticilor oameni politici ai vremii le întindea un singur deget când se salutau, până când unul, prefăcându-se că nu vede arătătorul întins spre el și căutând ceva prin servietă, la lăsat pe suveran cu mâna întinsă.

Personal am cunoscut bine etnia respectivă, căci primii 44 de ani i-am trăit în Banat, în imediata apropiere: patru sate vecine cu al meu erau localități cu populație germană. Oameni harnici, destoinici, perseverenți. Aprecieri precum: „lucru ca la neamț” sau „neamțul tace și face” le știu din copilărie. Fie că e vorba de șvabii din Banat sau de sașii din Transilvania, genetic au aceeași structură. Tenacitatea le-a fost dată de-a lungul secolelor. Probabil că au dreptate reprezentanții teoriei mediului ( H. Taine spre exemplu) sau ai determinismului geografic, care vorbesc de amprenta pe care și-o pun condițiile naturale pe psihologia umană.

Președintele actual, vizibil nemulțumit de ciorovăielile politice și de rezultatele diverselor guvernări, s-a făcut și el din când în când președinte „jucător”, ca și precedentul. Într-o vreme a dorit, cu intenție bună, ceea ce domnia sa a numit „guvernul meu”. Și a reușit să-l formeze numai că așa zișii „tehnocrați” n-au reușit să se ridice la înălțimea așteptărilor lui. „Oastea de strânsură”, vorba cronicarului, s-a dispersat după un an de zile. În zbuciumata noastră istorie a mai vorbit cineva de „guvernul meu”. Cu aproape un secol în urmă, Carol al II – lea, vorbea și el la 8 Martie 1940 de „guvernul meu, care va putea să îndeplinească misiunea pe care i-am încredințat-o”. N-a fost să fie nici atunci, căci au dispărut în curând și regele și guvernul, prin septembrie 1940. Să fie clar: foștii noștri conaționali de etine germană nu sunt niște supraoameni, după cum nici românii nu sunt niște oameni de jos, inferiori; după cum o cunoscută ideologie împărțea rasele și popoarele. Oricum plecarea din țară a celor veniți prin secolul al XII – lea (sașii) și al XVIII (șvabii), a fost o pierdere grea pentru România de astăzi.

Cu un an și ceva în urmă, președintele și-a anunțat intenția de a candida pentru un al doilea mandat. A fost primul care a declarat – o în câteva cuvinte: scurt, clar, hotărât și optimist. Mesajul era la fel de color: „V-am anunțat, voi candida, voi câștiga!” În ultima vreme și-au anunțat și alții intenția și mai ales dorința de a fi în fruntea statului român. Se pare că „dragă Klaus Iohannis”, cum îl alinta doamna Merkel, n-are contracandidat! Cei care vor mai trăi 5-6 ani de acum încolo, s-ar putea să-l mai audă și pe dumnealui vorbind, la plural de „mandatele mele”, precum se împăuna cu satisfacție nejustificată simpaticul președinte precedent.”

Contactează-ne!
Loading...

Call Now